Copilărie
Mă plimbam liniştită de-a lungul râului dând din când în când cu piciorul în pietricelele de diferite forme aflate pe mal. Am luat în mână o piatră mai mare, am studiat-o, iar apoi i-am dat drumul înapoi în râu. Aceasta se izbi cu putere de apă împroşcându-mă din abundenţă şi căzu pe fundul râului. Nu se mai mişcă de acolo şi nici nu arăta ca şi când ar mai avea de gând să se mişte vreodată. Apoi am ridicat o piatră mult mai mică de pe mal şi i-am dat drumul în apă, ca si înainte. Căzu pe fundul nu prea adânc al apei şi apoi vedeam cum curenţii se luptau cu ea purtând-o unde doreau ei. În drumul ei spre alte tărâmuri necunoscute se lovi uşor de piatra mai mare pe care o aruncasem în prealabil în apă, însă nu se clinti, rămăsese ţeapănă. În schimb pietricica nu se opri şi ea din călătorie, ocoli piatra cea mare şi merse mai departe…E aşa de frumos să fii copil! Copilăria este uşoară, … împăciuitoare. Ca o pietricică ce călătoreşte unde vor ceilalţi din jurul ei. Ei nu-i pasă, totuşi. Pentru ea e o aventură palpitantă plină de peripeţii şi entuziasm. Se plimbă dusă de valuri, aer, fără a-i părea rău. Vede o lume întreagă fără a înţelege cu ce scop. E atrasă de orice fiinţă care-o întâlneşte, de orice steluţă lucitoare pe care o veghează, de orice lucru mic şi insignifiant. Încearcă să ajungă la ele, iar de nu reuşeşte ,tot nu-i pasă. Merge şi mai departe în călătoria sa, chiar dacă nu ştie din voinţa cui. Niciodată nu întâlneşte greul. Trece cu uşurinţă pe lângă celelalte pietre mai mari, sau se strecoară la fel de uşor printre plantele care-i stau în cale. Dacă priveşte în urma ei observă alte vieţuitoare mai mari decât ea străduindu-se să ocolească piedicile din drum, dar ei nu-i pasă. Nu înţelege pericolele care o înconjoară, nici greutatea îngăduită de ceilalţi sau importanţa lor. Îi priveşte blazat şi inexpresiv cum se străduiesc tenace. Se duce şi mai departe calmă şi confuză, caracteristic unui mic copil. Nu-şi face griji pentru ceea ce-o aşteaptă, căci nu îi este teamă de necunoscut. Merge având capul înainte, încrezătoare. N-o interesează ce lasă în urmă, pleacă mai departe în apele şi mai adânci, fără a tatona teritoriul pe care îl parcurge.
Pe drumul lung parcurs de ea şi-a făcut mulţi prieteni atunci când curenţii se mai domoleau. O lăsau să se înţeleagă, să se împrietenească cu toate vieţuitoarele, iar când considerau că exista deja o legătură strânsă ,o purta pe mica pietricică şi mai departe. Însă ea nu băga de seamă că, de fapt, destinul încerca să o testeze pentru a vedea dacă are un suflet bun. Nici nu-şi lua la revedere, rămânând solitară. Nimeni şi nimic nu i-ar fi putut distruge fanteziile ei pline de culori. Undeva, într-un loc lăuntric, ştia că într-o zi se va reîntâlni cu prietenii care îi lăsase în urmă şi nu credea că îi rănise cu ceva dacă nu-şi lua rămas bun. Visele şi speranţele nu puteau muri vreodată în inima ei. Din acest motiv avea un caracter foarte maleabil.
Când ajungea în apele mai adânci, simţea că devenea şi mai învolburată în acelaşi timp. Nu mai vedea nimic în jurul ei în afară de întuneric. Nu ştia ce să mai facă sau încotro să o ia. Începu să plângă cu lacrimi amare de neajutorare. Striga disperată pe rând toate numele întâlnite pe parcursul călătoriei, dar nimeni nu venea. Totul fusese lăsat în urmă şi nu credea că acea călătorie mirobolantă mai era aievea acum. Sufletul confuz şi copilăresc bâjbâia încet unde vedea cu ochii. Nu privea în jurul ei şi îi păsa doar cum să ajungă înapoi acasă. Chiar dacă în jurul ei alte suflete sufereau, ea îşi vedea de drumul către necunoscut. Simţea cum toate visele ei minunate dispăreau încet, lăsând în locul lor alte goluri imposibil de umplut. Încerca să se resemneze cu faptele care au adus-o aici, însă nu reuşea.
Într-un moment de disperare, când considera micul suflet deznădăjduit că aici îi este sfârşitul, un înger mirific şi altruist apăru inopinat şi i se făcu milă de ea. Cu ochii mâhniţi de decepţionare o luă totuşi sub aripa sa protectoare contrar felului cum s-a purtat. Ca acei părinţi care nu ne lasă să suferim şi ne iubesc necondiţionat şi irevocabil mereu. Pietricica înspăimântată se agăţă exuberant de înger simţind că acesta îi doreşte binele şi îi mulţumea bâiguind pentru generozitatea sa.
Pe drumul de întoarcere spre casă observă că totul arăta complet diferit, deşi de fapt, nu se schimbase nimic. Întâlni toată lumea pe care lăsase în urmă, dar cu parcă alţi ochi; prietenii neajutoraţi din trecut nu îi putea înţelege acum. Considera că nu avea rost să fii supărat, însă când îi vedea trişti ştia că în urma ei lăsase o rană adâncă… o rană care nu se vindeca aşa uşor. Îl rugă pe înger să o lase să plece, căci îşi dădu seama de greşelile ei neintenţionate,şi îi mulţumi pentru efortul depus, deoarece nu dorea ca îngerul să fie nefericit doar de dragul ei. Apoi o lăsă să se întoarcă de unde e venit. Mica pietricică se duse repede la prietenii săi compătimindu-i şi cerându-şi iertare de la ei pentru ceea ce făcuse. Au înţeles suferinţa şi regretul din inima curată a ei şi au primit-o cu braţele deschise înapoi. Micul suflet vulnerabil înţelese cât de mult se luptă ceilalţi pentru fericirea ei şi că ar trebui să fie recunoscătoare pentru asta.
Copilăria este regatul unde nimeni nu moare niciodată.
Visul copilăriei
Nu m-am gândit niciodată la ea, dar ea s-a gândit la mine.
Nu mi-am dorit-o, dar am primit-o.
Nu am acceptat-o, dar nu mai aveam ce face. Era deja a mea.
O copilărie pierdută.
Totul era mult prea nedrept. Îmi lipseau toate acele lucruri juvenile de care mă bucuram în fiecare clipă. Îmi stăteau în minte clipele acelea în care priveam cu jind pe fereastra magazinului de jucării la toate acele păpuşi şi mingiuţe multicolore şi simţeam cum zâmbetul mi se întindea pe toată faţa. Doream să mai gust încă puţin din acea perioadă mirifică, însă care am pierdut-o aşa de repede încât nu sunt sigură că mi-a aparţinut vreodată. Pur şi simplu tânjeam după copilărie.
Se petrecuse exact lucrul de care m-am temut cel mai tare. Să îmi pierd copilăria.
A dispărut ca un abur. Încercam din răsputeri să mă agăţ de ea, însă îmi cădea pur şi simplu printre degete. Singurul lucru care îmi mai rămânea de făcut era să mă resemnez. Să accept ideea că totul s-a petrecut doar din cauza mea. Că ar fi trebuit să îmi ascult mama, dar nu am făcut-o. Şi acum degeaba mai regret. Nimic nu poate corija greşeala mea. Nici chiar eu.
Dar într-un fel mă bucur. Suferinţa este singurul lucru care îmi aminteşte că totul a fost aievea. Că am avut şi eu o copilărie a mea.
Mama mereu a avut o încredere deplină în mine pe care nu am meritat-o. Nu îmi spunea când să fiu înapoi acasă, când să îmi fac temele sau cum să mă comport în societate. Doar mă îndruma sperând tenace că nu o voi dezamăgi. Aveam libertatea de e alege ce doresc să fac şi am ales. Nu lipseam niciodată de la şcoală, aveam doar note foarte bune şi nu veneam târziu acasă. Comportamentul meu era ireproşabil. Nu doream ca mama să se îngrijoreze din cauza mea, având destule probleme pe cap şi la serviciu.
Însă inevitabilul s-a întâmplat. Am profitat prosteşte de libertatea necondiţionată pe care o aveam cândva şi am dezamăgit-o. Am făcut un lucru iremediabil. Din acest motiv ea a suferit îngrozitor de mult, îmbolnăvindu-se, iar aşa pierzându-şi şi locul de muncă. Totul a căzut pe umerii mei. După şcoală mergeam la magazinul de echipamente sportive din oraş, lucrând ca vânzătoare. A trebui să ne vindem apartamentul pentru a ne muta într-o garsonieră. Uram ceea ce îi făcusem şi că i-am îngreunat viaţa. Ea însă îmi spunea că nu regretă nici o clipă din viaţa ei şi că eu sunt cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată, dar eu tot mă uram. Nu exista dimineaţa în care să nu mă trezesc demoralizată, iar starea mea era accentuată şi de o anumită colegă. În fiecare dimineaţă îi vedeam chipul jovial cu un zâmbet inocent întipărit pe el. Şi o invidiam. Nu mi se părea corect ca viaţa ei sa fie aşa fericită, iar a mea nu. Şi nu găseam nici un motiv plauzibil pentru a crede asta, căci la urma urmei destinul ţi-l faci cu propriile mâini, aşa cum mi l-am făcut şi eu.
Invidia s-a transformat în dispreţ, iar dispreţul în ură. Îmi făcusem un plan pentru a-i distruge odată pentru totdeauna fericirea. Deşi ea nu avea nici o legătură cu ceea ce mi se întâmplase, invidia îmi corupsese raţiunea.
Într-o zi am întrebat-o de ce îi este ei cel mai tare teamă, iar ea mi-a răspuns sigură pe sine: „Cel mai tare mă tem de teamă”. Şi acele cuvinte mi-au rămas întipărite în minte mereu. Atunci am înţeles de fapt de ce este aşa de fericită. Avea încredere în propria persoana, acea calitate pe care eu nu o aveam, deşi mi-o doream.
Şi am fugit.
Am fugit departe de tot. Dacă nu puteam avea încredere în propria persoană atunci în cine să am încredere?
Am alergat până la marginea oraşului, oprindu-mă la un lac limpede pentru a-mi mai reveni puţin. Nu ştiam când aveam să mă întorc. M-am aplecat uşor deasupra apei limpezi şi acolo am văzut. Mi-am văzut viitorul. Eram dispreţuită de toţi pentru ce îi făcusem colegei mele şi nimeni nu mai avea încredere în mine, nici chiar eu. Şi am simţit cum şiroaie de lacrimi îmi înceţoşau ochii împiedicându-mă să-mi mai înţeleg viitorul pe care îl vedeam. Însă cuvintele colegei mele mi-au răsunat imediat în minte. Mi-am îndreptat imediat umerii şi mi-am şters lacrimile pentru a as
cunde dovada că plânsesem. Apoi m-am întors acasă.
I-am mulţumit colegei mele pentru cuvintele ei înţelepte şi a părut surprinsă de reacţia mea. Am uitat tot răul pe care doream să i-l fac. Mi-am uitat trecutul. Nu mai conta. Conta că viitorul depindea doar de mine şi că trebuia să am grijă de el.
Nici acum nu ştiu dacă întâmplarea cu lacul a fost adevărată, dar cu siguranţa ştiu că mesajul primit de la el a fost cu un scop anume şi că aveam să îl primesc odată şi-odată.
Deşi nu mi-
am mai recăpătat niciodată acea libertate avută cândva, mi-am recăpătat încrederea de sine şi îmi este suficient.
