.

M-ai considerat 0 barat, deşi tu eşti ăla acum.

Du-te dracu`!
Go to hell!
Gaan na die hel!
Ves a l`infern!
Idi na pakao!
Pumunta sa impyerno!
Vai all inferno!
Vete al inferno!
Loop naar de hel!
Cehenneme git!
Allez au diable!
Menj a pokolba!
Pergi ke neraka!

"Urăsc trădarea. Te iubesc, trădătorule!"

Era seară. Defapt, era noapte în jur de ora 11pm. Era singură în casa de vacanţă alor ei, ei la onomastica unei cunoştinţe. S-a hotărât să iasă să se plimbe singură, deja se săturase acasă să stea închisă între patru pereţi. În spatele casei se întindea o pădure nu prea mare; nu-i era teamă decât de teamă. A tras un hanorac pe ea, o pereche de blugi şi şi-a aranjat puţin părul care oricum nu stă de nicio culoarea, apoi a ieşit pe uşa din spate. S-a plimbat cu mâinile în buzunare, privirea-n pământ şi gândurile abătute. Se simţea bizar. Banală. Neieşită din tipar. Neîmplinită. Deodată vede o lumină destul de slabă şi două voci masculine, una din ele groasă după, probabil, mulţi ani de fumat:
-     Bă, eşti handicapat?
Urmă un râs hârcâit. Se apropie cu grijă de sursa de lumină si vede două siluete înalte: una neagră, graţioasă, cu umeri laţi şi cealaltă cam cocoşată, cu haine banale şi aplecată peste foc.
-     Hai, să mergem, a spus vocea groasă.
-     Băi, stai aşa. Să stingem ăsta.
-     Lasă, guriţă, uite nori pe cer!
Cel graţios luă resemnat frunze verzi în mâini pentru a stinge focul. Celălalt a luat o sticlă de whisky pe jumătate goală şi se sui pe o buturugă:
-     Pentru toate fetele mele!!!
-     Dă-te, mă, jos!
-     Muie cu Armaaaand!!!

-     Idiotule, dă-te jos am zis!
Mai flutură sticla în mână puţin si-apoi o aruncă în foc.
-     Eşti cretin! Dacă nu era stins focu' mai stăteam două ore aici! 'Tuuu-ţiii...
Ceea ce o făcuse pe ea să deducă faptul că nu era numai whisky în sticlă, probabil nu era destul de tare pentru cel beat aşa că a mai adăugat, probabil, spirt.
Ea a început să râdă de cei doi. Tipul care abia se mai putea ţine pe verticală se repezi imediat la ea, dar a încercat să fugă. A prins-o din urmă şi-a ţinut-o strâns legată de mâini până ce a urlat de durere şi spaimă.
-     Băăăi, Dani! Ţi-am mai zis să ai grijă cum te porţi! Nu vezi că ea nu reprezintă un pericol?!
-     ...Ăăă, scuze. Nu vă spionam, eu doar...
-     Stai liniştită, i-a vorbit vocea calmă. S-a apropiat de ea, îndepărtându-l pe prietenul său de ea. Te dor mâinile?, a întrebat-o luându-i-le între ale lui pentru a se asigura.
-     E, nu. Nu-s chiar aşa "fragilă" precum par.
-     Nici n-am zis că pari fragilă. Eşti o fată, totuşi. Scuză-l pe el. E mangă.
-     Cum să nu fiu, coaieeee?! Cum după tot ce mi-ai zis azi?! Ştii ce mi-a zis azi idiotul, prostul, dementul ăsta?!
-     Dani, taci. Nu-i treaba ei, ai înţeles? Revino-ţi în fire!
-     Dar eu ţin la tine, fratelooo!
-     Da, băi! Şi eu la tine, pretenaş!
S-au îmbrăţişat, iar ea n-a înţeles despre ce era vorba.
-     Scuză-mă, eu sunt Armand, iar el "ma fratelo", Dani. Tu eşti...
-     Luiza.
-     Încântat. Hai, mai stai afară. Să-l ducem pe beţivu' ăsta acasă, mai întâi.
Când au ajuns la stradă le-a putut vedea feţele mai bine. Armand avea ochii veseli, un zâmbet slab întipărit, dar pomeţii supţi. Părul îi era foarte rar, iar Dani avea ochii injectaţi şi-un un zâmbet lătăreţ şi fals. Duhnea a alcool şi tutun.
-     Coaie, dacă e ceva mă suni!!!!
-     Da, i-a răspuns Armand.
-     O trimit acasă pe Georgiana, Gabriela, Olivia, cum dracu' o cheamă. N-am chef de moaca ei acum.
-     Taci din gură, că vorbeşti aiurea. Păstreaz-o, nu fii bou! Aia te iubeşte, nu ai de unde să ştii când o s-o mai vezi dacă o dai afară, iar eu nu sunt în stare acum să mă duc după ea. Oh, hai să vorbim de altceva!
Se îndepărtau de casa lui Dani, iar când să iesă din raza lui vizuală Dani strigă:
-     Armaaaaand! Stai să ţi-l dau pe Şoricel.
Şi-i întinse o pungă transparentă cu un peştişor verde în ea.
-     Şoricel, bă?
-     Hai, gata! Noapte bună!
Au râs amândoi. Era chiar caraghios cu punga aia-n mână.
-     Aşa handicapat cum e, ţine la tine.
-     Ştiu. Hai să duc şi eu peştele ăsta acasă.
Când a ajuns la el, a observat că avea o casă mare, opulentă, dar şi cu bun-gust.
-     Hai, intră! Nu sta la usă. Sunt singur, nu deranjezi pe nimeni. Doreşti ceva de băut, ronţăit?
-     A, nu. Mulţumesc.
Nu i se părea deloc aiurea să fie în casa lui. Nu-l simţea ca pe un străin...Parcă îl cunoştea de-o viaţă.
-     Mai stai, te rog. Te duc eu acasă.
-     Eşti bine?
-     Bineînţeles, a spus uimit. Hai, vino să-ţi prezint casa!
I-a făcut un tur, dar totul era prea curat şi pus în ordine. Parcă nu locuia acolo decât de câteva zile. În camera lui nici nu ziceai că a intrat cineva vreodatpă, patul era făcut, ordine în dulap, fără ambalaje pe jos. Strălucea efectiv! A scos un album negru dintr-un sertar şi-a început să-i arate poze cu el şi-ai lui din copilărie.Vorbea cu drag de ei. Se mândrea cu ei. La sfârşitul albumului era o poză cu o tipă de vreo 24 ani, castanie, ochi albaştri, feminină şi frumoasă.
-     E sora mea.
-     O, îmi pare foarte delicată.
-     E moartă.
-     Oh...când a murit?
-     De câteva luni.
-     Condoleanţe.
-     Ahm.
Au stat aşa, fiecare pe câte un colţ al patului şi-au povestit până au ajuns la subiectul "ură".
-     Ce urăşti?
-     Trădarea, a răspuns ea convinsă. Şi sper că tu nu m-ai trăda.
Au hotărât să meargă acasă. Când s-a uitat mai atent la el, a observat că era livid.
-     Armand, eşti bine?! Să sun la spital?
-     Eu...da, să mergem.
-     Armand! Nu te da cocoş, eşti alb ca varul!
El a acţionat fără premeditare, a sărutat-o, iar ea i-a răspuns. Îl iubea, deşi a petrecut doar câteva ore cu el. Pur şi simplu ţinea la el. Acum se simţea bine, împlinită, ieşită din tipar! S-au întins pe pat şi-au iubit.

Cu ochii pironiţi pe televizor, se uita la ştirile de la ora 7:
Tânărul a fost găsit în propria casă. Prietena lui, se pare, că nu este de vină pentru decesul lui. De o săptămâmă aflase că nu mai are de trăit decât câteva zile, căci a refuzat tratamentul pentru boala lui, aşa că a plecat singur în casa de vacanţă a părinţilor pentru a-şi petrece acolo ultimele zile. Prietenul lui a făcut preinfarct la aflarea veştii, dar acum este în afara oricărui pericol. Rudele lui au fost dezolate la aflarea decesului, mai puţin sora lui care i-a dorit tot răul de câteva luni încoace. Se pare că el nu o lăsase să se căsătorească cu un israelian, iar ea i-a purtat ură şi din spusele ei:"El mort să fie, iar eu liberă!". A lăsat doar un singur bilet: Iartă-mă, sunt un trădător!

BACK [and smile :)]

În vacanţa aceasta am primit exact ceea ce mi-a trebuit.

Anul acesta şcolar poate primesc ceea ce vreau.

Cine râde la urmă râde mai bine, muhahahaaa!

BRB

Şi cu acest început de vacanţă vreau să uit de tot ce mă poate întrista, enerva sau dezamăgi şi să-mi văd de vara asta care sper din tot sufletul că mă va face mândră de propria persoană şi mulţumită. Îmi încep vacanţa anostei vieţi de brăilean, incluzând: 

şi poate

Ne vedem la toamnă.

Good luck!

Hei, copilărie!

               Hei, copilărie!

            De ce eşti atât de nedreaptă? De ce mă părăseşti văzând că-mi întind braţele neputincioasă spre tine? De ce nu te uiţi în urma ta? De ce mă faci să mă simt pustiită şi abandonată? Ştiu că-mi doream neapărat să fiu ca mama şi ca tata, un adult, dar...

            Aşa trebuie să fie.

            Eu nu ţi-am greşit cu nimic. Am făcut exact ce trebuia: am râs până nu am mai rezistat, am stat afară până târziu vara jucându-mă de-a v-aţi ascunselea, am ascultat melodia preferată, am iubit până nu am mai putut, am alergat după ce mi-am dorit, am strâns lumea în braţe, mi-am întins mâinile spre stele, am zâmbit, am fost fericită, am avut o copilărie frumoasă. Cu toate acestea, nu înţeleg de ce pleci. Aşa eşti tu? O dată miere, o dată fiere? Mă laşi să mă bucur, să fiu frenetică, iubită ca după să-mi dai peste nas şi să pleci aşa...fără „Pa!” sau „Adio!” – „La revedere!” ar suna paradoxal.

            Resemnează-te!

            Şi acum ce urmează, copilărie? Stau aici visând la tine, gândindu-mă la egoismul tău şi sper ca într-o zi să-ţi pară rău pentru ce mi-ai făcut. Să regreţi, să plângi, să fi mistuită de pe interior spre exterior de vină!

            Cine trăieşte din speranţe înseamnă că nu şi-a găsit o viaţă.

            Eu am ţinut la tine. Şi încă fac asta. Ţi-am fost fidelă, am fost acolo când trebuia ca cineva să râdă, am fost acolo când trebuia ca cineva să fie vesel, am fost acolo când nimeni nu se îndura de un biet câine de pe stradă, am fost acolo când în leagăne nu se dădea decât vântul, am fost acolo când nu avea cine să se joace De-a leapşa. Te-am considerat cea mai bună prietenă a mea, copilărie! Ne vedeam legate frumos cu o fundă mare, roşie, formând un tot unitar. M-am înşelat. Nu pot să cred câtă încredere am avut în tine şi tu mi-ai trădat-o.

            Da, da, da, şi eu am ţinut cândva la tine.

            Uite, vin cu o propunere! Hai să ne vedem din nou! S-o luăm de la capăt. Să ne prefacem că nu ne-am întâlnit niciodată, să ne întrebăm din nou culorile şi animalele preferate. Eu sunt dispusă să trec peste toate relele care mi le-ai făcut şi să te iert. Nu-i nimic. Lasă. Toată lumea mai greşeşte din când în când. Îmi este dor de tine! Îmi amintesc toate momentele frumoase petrecute împreună şi sper că şi tu ţi le aminteşti.

            Trăieşte în prezent!

            Îmi amintesc când eram mică, mică şi eram cu mama pe faleză. Un fotograf de la un ziar mi-a făcut o poză spunând că rar a mai văzut aşa o fetiţă de frumoasă şi a doua zi am apărut pe prima pagină a ziarului. A, sau când am descoperit că pălmuţa mea putea apuca doar degetul mare de la mâna mamei. Aaa, si când m-am rătăcit de mama, iar lacrimile mi se amestecau cu îngheţata pe care o mâncam. Sau când la grădiniţă am primit o steluţă că am făcut cel mai frumos desen. Eu nu am uitat toate acestea.

            Bine ai făcut.

            Viaţa fără tine e mult prea grea. Peste tot nu văd decât lipsa ta. Nu-ţi simt decât absenţa. Sunt mult prea mică. Sufletul meu infantil nu este pregătit să înfrunte viaţa adevărată şi haină. Îmi place de tine. Şi ţie îţi plăcea să-mi vezi obrajii îmbujoraţi de bătaia vântului. Nu contează că am crescut din punt de vedere biologic. Eu încă am o fire nobilă şi pură, de copil. Eu...într-un fel mă bucur, suferinţa este singura care-mi aminteşte că ai fost aievea. Hai să ne mai dăm în leagăne puţin, te rog!

            Nu am ce să-ţi mai fac.

              Vreau totul.

            Vreau să râd, să mă simt bine, să îi înveselesc pe ceilalţi, să-mi ating visele, să mă joc cu culorile pe o paletă, să privesc amurgul, să privesc zorii de zi, să visez la zile frumoase, să le spun tuturor numele meu ca să nu-l uite, să fac ce-mi doresc, să mă arunc în foc şi apă fără teama că mă voi îneca sau arde,  să fiu cine vreau eu să fiu. Nu ce vor alţii. Ceilalţi vor, copilărie, să fiu matură, diplomată, îngăduitoare, rezistentă...Eu nu sunt o luptătoare! Nu vreau să mai ascult lumea. Vreau să înlocuiesc existenţa lor cu a mea.

            Nu ştii ce vorbeşti.

            Am prea multe lucruri în cap. Nu ştiu cum să le mai aranjez într-o ordine potrivită, iar lumea trage de mine continuu: „Trebuie!”, „Nu asta!”, „Fă asta!”, „Nu mai ai timp!”, „De ce nu faci asta?”. Nu le pot aranja, te rog ajută-mă! Îmi este teamă de un nou început. Îmi este teamă de necunoscut. Sunt confuză.

            Eu mă tem doar de teamă.

            Copilărie, să mă fi născut cu handicapul de a nu putea trăi?

             Moartea-i pentru alţii.

            Întinde-te spre cer! Fii fericită! Cea mai fericită! Nu-ţi fie teamă! Nu ai de ce! Înfruntă viitorul cu capul sus! Hai, ochii sus!

            ...

            Nu, nu plânge! Nu ai de ce! Gândeşte-te că acum ai făcut un bine, că altcineva îşi trăieşte copilăria! Că altcineva are puterea creioanelor cerate! Dar tu poţi mai mult! Mult mai mult! Poţi să ai putere asupra vieţii tale, asupra vieţii multora, asupra lumii, asupra Universului! Hai, afirmă-te! Nu sta! Nu-ţi plânge de milă! Viaţa merge înainte, nu stă pe loc! Nu stai nici tu! Luptă! Bucură-te!

            Mi-a părut bine să te cunosc. Spune-le şi celorlalţi să fie bucuroşi, să se teamă de dorinţa de a fi mari! Spune-le copiilor poveşti! Spune-le că am avut tot ce mi-am putut dori şi că am iubit tot ce am putut iubi, chiar şi mai mult!

            Eu am ales cine vreau să fiu!

Să fie doar un alt joc de-a v-aţi ascunselea, doar că sunt noi reguli?

"Te urăsc că mă iubeşti!"

Se crăpase deja de zi.
Bolta cerului era de un Albastru de Caraibe, iar norii erau luminaţi de razele portocalii şi calde ale soarelui. Câteva păsări ca nişte puncte negre se întrevedeau în văzduh. Nu bătea vântul. Totul era liniştit.
Totul era oribil. Paradoxal de oribil.
Parcă Universul dorea să-mi facă în ciudă. În pofida peisajului feeric pe care-l vedeam, nu vroiam să fiu atât de egoistă încât să mă bucur de el, deşi puteam. 
Dar nu doream cât puteam.

Am tras draperiile nervoasă, m-am îmbrăcat cât am putut de repede şi am dat năvale pe uşă.

Trebuia să-l salvez! Nu puteau să-i facă aşa ceva! Nu el fusese cel care înfăptuise acele oribile lucruri! Nu-el-fusese! Îl acuzau pe nedrept şi îl şi trăgeau la răspundere pentru ceva ce nu făcuse! Doar el a fost mereu o persoană care urăşte să greşească, iar dacă i se întâmpla corija negeşit greşeala. Fusese controlat de o putere rea, însă toată lumea - chiar şi el - spunea că el a făcut ce a făcut. Cum să-şi schimbe aşa brusc părerea despre el?!

Alergam mâncând pământul. Nu puteam să-l las să moară, deşi în trecut îmi tot spunea că dacă ar face vreodată aşa ceva, pedeapsa cu moartea ar fi fost cea mai blândă dintre toate cele posibile. Puteam fi arsă pe rug pentru faptul că încercam să-l salvez, dar nu-mi păsa deloc!

În sfârşit am ajuns. Lumea huituia. Eram pe Bulevard. Se făcuse un podium pe care aveau să-i ia sufletul. Disperată mi-am făcut loc prin mulţime şi-l căutam lăcrimând...apoi...l-am văzut...Mă privea trist, deşi încerca să nu facă asta. Era scârbit de propria-i persoană încât aproape nu mai îndrăznea să-şi ridice ochii din pământ. Un surâs ironic i s-a întins pe faţă. Ştiam că-şi dorea ca totul să fie ca înainte...că dorea să fim singuri într-un loc liniştit şi să stăm unul în braţele celuilalt pentru totdeauna...
Dar nu putea cât dorea.

Nu am mai stat pe gânduri şi am acţionat nebuneşte. M-am suit pe podium şi cu o lovitură de cuţit am nimerit direct în inima călăului. Am scos un revolver din buzunarul gecii, am ochit imediat cei trei jandarmi şi...am tras. Au căzut toţi cu faţa pe asfalt. Lumea a tăcut pentru o clipă, dar în secunda doi au început să fugă buimăciţi. Am profitat de învălmăşeală şi l-am luat pe el de acolo. Am alergat împreună până la un vechi depozit. Acolo l-am dezlegat de câtuşe şi m-am aplecat să-l sărut. El s-a uitat la mine nervos şi s-a retras parcă electrocutat. Uimită mi-am ridicat privirea.

-     Ce faci?! Trebuie să mor!

-     ...Nu....nu trebuia şi nici nu trebuie! Nu tu ai făcut acele lucruri rele! Ştiu asta, iar ei nu! 

-     Eşti proastă.

Mă...făcuse aşa pentru prima dată. Mă jinise pentru prima dată. Aş fi preferat să-mi dea o palmă sau un pumn sau un picior în faţă...

-     Ce?! Eu te salvez şi asta îmi este mulţumirea!?

-     Cine ţi-a cerut să mă salvezi?! Am greşit enorm faţă de o mulţime de oameni, iar tu vrei ca eu să scap nepedepsit?! De ce?!

-     Pentru că te iubesc!

-     Te urăsc că mă iubeşti!

Asta a fost. Mă ura pentru sentimentele mele pentru el. Nu mai aveam niciun rost dacă iubirea mea era ceva distrugător. Am scos din nou revolverul din buzunarul gecii şi mi l-am pus la tâmplă. Am tras împăciuită. 
Şi-am ştiut că şi-a continuat viaţa foarte bine.

Apoi, am fost sigură că şi el m-a urmat în veşnicie.

Let's imagine!

[Ştiu că am spus că nu voi mai vorbi despre iubire, dar nu eu fac asta! Altcineva creat de Serena!]

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

"Matematica e ca dragostea: se porneşte de la principii simple, dar se complică la infinit."

R. Drabek

De când mă ştiu am fost o visătoare. Îmi amintesc că după ce am citit "Amurg" am tot visat cu ochii deşchişi la un EL asemenea lui Edward: misterios, cu ochii verzi [la origine], Gemeni. 

"Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg."

Îmi imaginez o ea. 

O voi numi NoName. 

O tipă inteligentă, isteaţă, olimpică la matematică, ambiţioasă, îndrăgostită de el şi...hai să-i dăm si lui un nume: Untitled. Cum spuneam: cu principii bine stabilite, imperfectă, mărinimoasă, diplomată, Peşti, artistă, prietenoasă şi sinceră. Are perpetua senzaţie că pur şi simplu Untitled nu o merită, dar nu îi reproşează absolut nimic. El a mai avut o relaţie înainea ei timp de doi ani. Pe ascuns se mai uită pe net şi vede că ei se potrivesc de minune ca zodii - Untitled este Taur, iar NoName Peşti - ,iar cu fosta absolut deloc - Vărsător. Cu toate acestea, nu poate nega faptul că ei făcuseră dragoste, că s-au atins de nenumărate ori, că ea mai mergea la el acasă, că ieşeau în Pânze, că s-au iubit...şi are impresia că încă o fac...

El este genul matur, realist şi nu prea elocvent când este vorba de sentimente. 

Însă, ea îl iubeşte...

Stă întinsă pe pat cu "Dragoste şi matematică" de Sheila O`Flanagan în poală. Din cealaltă cameră se aude înfundat melodia secvenţei de titlu a serialului "1001 de nopţi". E ora 16.00. Mai are o oră până să se vadă cu el şi totuşi radiază de fericire...

S-au întâlnit în faţa Şcolii 19.
-     Prietene!, i se adresă lui. Parcă nu-i putea spune "iubit" după ce el a fost notoriu pentru fosta relaţie a lui.

-     Hei, tovarăşe! Ce faci? Nu a mai aşteptat răspunsul ei. Untitled a cuprins-o de talie şi a sărutat-o.

Au început să se plimbe. Un tumult de sentimente îi inunda sufletul. Simţea privirile înţepătoare pe care lumea le arunca asupra lor. Deodată apare fosta de după colţ. NoName şi ea rămân împietrite. Fostei i se întinde pe faţă un zâmbet sardonic. Se aproprie de NoName şi Untitled.

-     Bă, cum ai putut să-mi faci asta?

-     Nu deschid o discuţie acum, i-a răspuns el.

S-a întors către NoName şi i-a spus:

-     Sper că eşti mândră de tine acum, când eşti cu el, cel la care râvnesc mai toate fetele. Dar să nu crezi că va dura mult relaţia voastră. Nu-l poţi ţine pentru tine! El nu-ţi aparţine, pricepi? Doamne, eu sunt cea care i-a păstrat toate secretele şi tocmai pe tine te-a ales? Îi vei greşi cu ceva, vei vedea. Apoi, el se va întoarce la mine. 

NoName ştia că exagera. Ştia că îl înşelase acum patru luni când încă erau împreună. El nu ştia acestea...

-     Uite ce este, eu nu-l oblig să rămână cu mine. Este alegerea lui..

-     Băi, cu ce ţi-am greşit eu ţie?! Te-am ascultat, ţi-am fost fidelă...

-     Da, ca un câine, a completat el. Comentariul a deranjat-o pe NoName chiar dacă nu îi era ei adresat.

-     Mă mai iubeşti, recunoaşte!

-     Împuşcă-te!

-     Nu vă mai certaţi!, a intervenit NoName. Uite, gata! Tu, întoarce-te la ea. Nu sunt porivită pentru tine, nu sunt la fel de matură ca şi ea din toate punctele de vedere, nu mă ridic la nivelul tău!

Şi a plecat plângând...El a urmărit-o până a prins-o de braţ şi i-a spus poruncitor:

TREZEŞTE-TE!

.greşeală; ["sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are"]

Îi mai rămăsese una singură în pachet.
Se îmbrăcă rapid pentru a coborî la magazin şă-şi ia încă un pachet; îşi dorea satisfacţie din două. O dată una dintr-un pachet, o dată alta din celălalt pachet. Îi plăceau enorm cele cu ciocolată. Se simţea ca o nălucă fără ele. Niciodată nu se putea sătura, de parcă numai din ele putea supravieţui ca şi când ele îi erau mântuirea. Dorea tot mai multe. Vroia să înceapă cât mai multe pachete, să le folosească pe toate, să fie egoistă şi zgărcită, să nu se simtă vreodată singură. Nu se putea mulţumi cu ceea ce are, dorea mai mult, tot mai mult. Le încerca pe toate înainte de a termina vreuna. Odată început alt pachet, îl închidea pe cel pe care îl "folosea" înainte, chiar dacă era consumat sau nu. Nu-i păsa deloc de el...
Afară era o pătură groasă şi constantă de nori. Vântul îi biciuia faţa cu putere. Se simţea tot mai slăbită fără ele. Avea neapărată nevoie de ele, precum un vampir de sânge. Gerul îi îngheţase degetele de la mâini şi picioare. Nu credea că mai poate ajunge la magazin. Nu a mai putut. Se întoarse acasă şi se simţi pustiită. Nu ştia ce să facă acum. Nu concepea să trăiască o singură zi fără ele. Credea că va muri...
Îşi aminti de ultima din pachet. Alergă repede în camera ei şi fu recunoscătoare că aceasta a aşteptat-o să revină. Era împlinită acum. Nu credea că-i mai trebuie altceva...

Cu un o fericire inefabilă îşi mâncă ultima napolitană Joe.

Sunt perfectă cu imperfecţiuni.

Sunt optimistă.                    

Sunt arogantă.

Sunt plăcută.

Sunt cinică.

Sunt elegantă.

Sunt pisăloagă.

Sunt mărinimoasă.

Sunt sclifosită.

Sunt amuzantă.

Sunt egocentrică.

Sunt isteaţă.

Sunt egoistă.

Sunt utilă.

Sunt tupeistă.

Sunt curajoasă.

Sunt orgolioasă.

Sunt inteligentă.

Sunt iritantă.

Sunt săritoare.

Sunt perversă.

Cu toate acestea...sunt perfectă. 
:)