"Te urăsc că mă iubeşti!"

Se crăpase deja de zi.
Bolta cerului era de un Albastru de Caraibe, iar norii erau luminaţi de razele portocalii şi calde ale soarelui. Câteva păsări ca nişte puncte negre se întrevedeau în văzduh. Nu bătea vântul. Totul era liniştit.
Totul era oribil. Paradoxal de oribil.
Parcă Universul dorea să-mi facă în ciudă. În pofida peisajului feeric pe care-l vedeam, nu vroiam să fiu atât de egoistă încât să mă bucur de el, deşi puteam. 
Dar nu doream cât puteam.

Am tras draperiile nervoasă, m-am îmbrăcat cât am putut de repede şi am dat năvale pe uşă.

Trebuia să-l salvez! Nu puteau să-i facă aşa ceva! Nu el fusese cel care înfăptuise acele oribile lucruri! Nu-el-fusese! Îl acuzau pe nedrept şi îl şi trăgeau la răspundere pentru ceva ce nu făcuse! Doar el a fost mereu o persoană care urăşte să greşească, iar dacă i se întâmpla corija negeşit greşeala. Fusese controlat de o putere rea, însă toată lumea - chiar şi el - spunea că el a făcut ce a făcut. Cum să-şi schimbe aşa brusc părerea despre el?!

Alergam mâncând pământul. Nu puteam să-l las să moară, deşi în trecut îmi tot spunea că dacă ar face vreodată aşa ceva, pedeapsa cu moartea ar fi fost cea mai blândă dintre toate cele posibile. Puteam fi arsă pe rug pentru faptul că încercam să-l salvez, dar nu-mi păsa deloc!

În sfârşit am ajuns. Lumea huituia. Eram pe Bulevard. Se făcuse un podium pe care aveau să-i ia sufletul. Disperată mi-am făcut loc prin mulţime şi-l căutam lăcrimând...apoi...l-am văzut...Mă privea trist, deşi încerca să nu facă asta. Era scârbit de propria-i persoană încât aproape nu mai îndrăznea să-şi ridice ochii din pământ. Un surâs ironic i s-a întins pe faţă. Ştiam că-şi dorea ca totul să fie ca înainte...că dorea să fim singuri într-un loc liniştit şi să stăm unul în braţele celuilalt pentru totdeauna...
Dar nu putea cât dorea.

Nu am mai stat pe gânduri şi am acţionat nebuneşte. M-am suit pe podium şi cu o lovitură de cuţit am nimerit direct în inima călăului. Am scos un revolver din buzunarul gecii, am ochit imediat cei trei jandarmi şi...am tras. Au căzut toţi cu faţa pe asfalt. Lumea a tăcut pentru o clipă, dar în secunda doi au început să fugă buimăciţi. Am profitat de învălmăşeală şi l-am luat pe el de acolo. Am alergat împreună până la un vechi depozit. Acolo l-am dezlegat de câtuşe şi m-am aplecat să-l sărut. El s-a uitat la mine nervos şi s-a retras parcă electrocutat. Uimită mi-am ridicat privirea.

-     Ce faci?! Trebuie să mor!

-     ...Nu....nu trebuia şi nici nu trebuie! Nu tu ai făcut acele lucruri rele! Ştiu asta, iar ei nu! 

-     Eşti proastă.

Mă...făcuse aşa pentru prima dată. Mă jinise pentru prima dată. Aş fi preferat să-mi dea o palmă sau un pumn sau un picior în faţă...

-     Ce?! Eu te salvez şi asta îmi este mulţumirea!?

-     Cine ţi-a cerut să mă salvezi?! Am greşit enorm faţă de o mulţime de oameni, iar tu vrei ca eu să scap nepedepsit?! De ce?!

-     Pentru că te iubesc!

-     Te urăsc că mă iubeşti!

Asta a fost. Mă ura pentru sentimentele mele pentru el. Nu mai aveam niciun rost dacă iubirea mea era ceva distrugător. Am scos din nou revolverul din buzunarul gecii şi mi l-am pus la tâmplă. Am tras împăciuită. 
Şi-am ştiut că şi-a continuat viaţa foarte bine.

Apoi, am fost sigură că şi el m-a urmat în veşnicie.