"Copilăria nu se măsoară de la naştere până la o anumită vărstă la care copilăria este depăşită, iar lucrurile copilăreşti sunt date deoparte. „
(Edna St. Vincent Millay)
„De ce?” , „Fă asta!” , „Nu mai ai timp!” , „Acum!” , „Când e gata masa?!” , „Nu îmi pasă!”
Facturi. Certuri. Contraziceri. Rate. Insomnie. Depresie. Lacrimi. Serviciu. Responsabilităţi. Ţipete.
„Cum să nu?!” , „Uite cât e ceasu’!” , „Vino mai repede!” , „Spală tu vasele!”, „Îmi stai în cale!”
Şedinţe. Procese. Cursuri. Bani. Plânsete. Indiferenţă. Contratimp. Nopţi albe. Batjocoră. Zvonuri.
„Nu-mi place!” , „Începe şedinţa!Grăbeşte-te!” , „Fii mai...
OPRIŢI-VĂ!!!
Plec! Nu-mi mai pasă de niciunul dintre voi. Îmi pasă doar de mine acum. Să văd cum vă descurcaţi fără mine. Lăsaţi-mă în pace!
Am tras pe cap un pulover larg, alb ca laptele şi o pereche de blugi negri. Mi-am înfoiat puţin părul scurt pentru a-i da o dezordine stilată. Am aplicat puţin anti-cearcăn. Mi-am pus un leu în buzunar. Am lăsat telefonul, cheile, actele pe pat. M-am încălţat cu nişte cizme de toamnă. Am ieşit pe uşă şi am zâmbit.
Mă simţeam atât de liberă, mai liberă decât am fost vreodată cred. Nu mai trebuia să alerg pe scări în jos pentru că întârziam la vreo şedinţă cu părinţii sau la serviciu. Coboram lent, auzindu-se doar sunetul paşilor mei şi ecoul lor. Mâinile mi se mişcau uşor pe lângă corp, iar răsuflarea nu-mi mai era întretăiată. Am ieşit din casa scării, apoi...m-am oprit. Priveam perplex la stejarul bătrân din faţa mea. Pomul care a fost aici în copilăria mea, care a fost aici de fiecare dată când veneam extenuată seara târziu acasă, care este aici şi acum, dar pe care parcă nu l-am mai văzut de ani. Simţeam că este ceva legat de acest stejar, dar nu-mi puteam aminti ce anume...O, da! Mi-am amintit...:
„Abia aştept să împlinesc 37 de ani, Iulia! 37 este numărul nostru norocos!” îmi zise ea când aveam amândouă nouă ani şi am îngropat cutia noastră de amintiri.
„Da! O vom dezgropa în anul în care vom împlini 37 de ani. Sigur vom menţine legătura până atunci. Nimeni nu va tăia acest stejar şi niciuna nu va uita una de cealaltă!”
Când mă gândesc că am depăşit cu mult vârsta de 37 de ani, că am uitat de cea mai bună prietenă a mea, că m-a sunat în fiecare an de ziua mea, iar eu nu ştiu când este ziua ei, că i-am zis că nu mă pot vedea cu ea de fiecare dată când m-a invitat în oraş, că am greşit atât de mult, mă simt ruşinată şi datoare faţă de prietena mea.
Iau o lopată de la un vecin şi încep să sap. Scot cutia noastră de amintiri pe care scrie „Dacă nu ai 37 de ani, Iulia, nu deschide cutia! Ştiu că eşti tentată.” şi chicotesc puţin. Ridic capacul care se cam descompuse, căci era din plastic şi zăresc un plic mic şi verde, o monedă emisă în anul în care am alcătuit colecţia de amintiri, câteva desene de-ale mele şi o poză cu noi în care ea râdea, iar mie îmi dăduse iaurtul pe nas. M-am uitat puţin la monedă şi la desenele care acum nu-mi mai plac, apoi am desfăcut plicul. Scrisul era cam şters, dar am reuşit să înţeleg ce scrisese Ana.
„Renunţă la oamenii care vor să te asuprească.
Renunţă la amintirile nesfârşite.
Renunţă la motivele tristeţii pe care o trăieşti.
Renunţă la gândurile care te urmăresc exact când eşti mai fericită.
Renunţă la cutia cu cenuşă care se aprinde la cea mai mică scânteie.
Renunţă la întâlnirile pe malul mării.
Renunţă la trecut. Visează .Râzi. Nu-ţi închide porţile care mai pot fi deschise...
Dar,...nu renunţa la tine. ”
Parcă am picat dintr-o-dată de pe altă planetă.
Poate nu tot ce a scris Ana atunci este valabil şi acum, dar în esenţă este adevărat.
Trebuie să mă feresc de tot ceea ce mă răneşte.
Trebuie să nu uit de momentele minunate ale vieţii mele.
Trebuie să nu mă îndepărtez de copilăria pe care încă o mai pot avea!
Ieri am ajuns mai repede de la serviciu, am ieşit cu Ana în parc, ne-am dat în leagăne, am mâncat o îngheţată şi am bărfit-o pe Kenya, care abia intrase la liceu când eu şi Ana l-am terminat - avea numai fiţe şi mofturi, iar acum …munceşte ca femeie de serviciu.
