sâmbătă, 25 decembrie 2010

.back, fericire şi o atestaţie documentară.

Iată-mă! Sunt înapoi aici. Nu sunt supărată pe nimeni. Am iertat pe toată lumea, spre uimirea mea. Nu m-am certat cu ai mei până acum. Le-am dat Evelinei şi Denisei un cadou din suflet [doar lor deocamdată]. I-am scris Moşului o scrisoare de două pagini, defapt nici nu ştiu ce mi-am dorit cu exactitate pentru mine. Probabil bunătate pentru toată lumea, puterea de a ierta pentru persoanele cărora le-am greşit, înţelegere pentru cele cu care nu m-am făcut înţeleasă şi fericire pentru toţi. Bunicii mele i-am dăruit o carte cu titlul "Unei fiinţe speciale - Bunica". Am trimis mesaje pentru toată lumea la care ţin şi care ţine la mine. I-am dat chiar şi profesoarei mele de pregătire o felicitare. Am primit de la Evelina un pui din plush făcut de mama ei, o ciocolata cu adevărat mare şi o lumânare 2011 [o voi aprinde de Revelion. Poate îmi va aduce noroc, cine ştie...?], iar de la mama...poate mai mult decât un parfum cu numele Sweet Paradise. Ea mă tot întreba ce îmi doresc de Crăciun, însă de fiecare dată i-am zis "nimic" [din ce îmi poţi tu oferi/ material/ care se poate lua din magazin]. I-am mulţumit, bineînţeles, dar i-am spus că un parfum nu-mi va aduce fericirea. Ea a luat o foaie de hârtie, stiloul ei norocos, a dat foaie de hârtie cu parfumul care mi l-a făcut cadou şi a scris următoarele:


Crăciun 2010


Fiicei mele, ca atestaţie documentară că dorinţa ei se va împlini/ îndeplini 
odată cu intrarea în noul an 2011. Parfumul Sweet Paradise va fi "motorul", iar stiloul meu 
fermecat va face ca visul ei să devină o bucurie realizabilă. 

                                                                                                        Mama
(cea care îi doreşte
cea mai frumoasă
 viaţă, cea mai frumoasă
educaţie şi cel mai
solid NOROC!)

Poate mi se va îndeplini dorinţa - de care nu sunt încă sigură - într-o bună zi. Ştiu că mama mea chiar este o persoană specială şi fără puteri paranormale şi cu puteri paranormale. Bănuiesc că ea mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu pe mine...

marți, 14 decembrie 2010







Copilărie


Mă plimbam liniştită de-a lungul râului dând din când în când cu piciorul în pietricelele de diferite forme aflate pe mal. Am luat în mână o piatră mai mare, am studiat-o, iar apoi i-am dat drumul înapoi în râu. Aceasta se izbi cu putere de apă împroşcându-mă din abundenţă şi căzu pe fundul râului. Nu se mai mişcă de acolo şi nici nu arăta ca şi când ar mai avea de gând să se mişte vreodată. Apoi am ridicat o piatră mult mai mică de pe mal şi i-am dat drumul în apă, ca si înainte. Căzu pe fundul nu prea adânc al apei şi apoi vedeam cum curenţii se luptau cu ea purtând-o unde doreau ei. În drumul ei spre alte tărâmuri necunoscute se lovi uşor de piatra mai mare pe care o aruncasem în prealabil în apă, însă nu se clinti, rămăsese ţeapănă. În schimb pietricica nu se opri şi ea din călătorie, ocoli piatra cea mare şi merse mai departe…
E aşa de frumos să fii copil! Copilăria este uşoară, … împăciuitoare. Ca o pietricică ce călătoreşte unde vor ceilalţi din jurul ei. Ei nu-i pasă, totuşi. Pentru ea e o aventură palpitantă plină de peripeţii şi entuziasm. Se plimbă dusă de valuri, aer, fără a-i părea rău. Vede o lume întreagă fără a înţelege cu ce scop. E atrasă de orice fiinţă care-o întâlneşte, de orice steluţă lucitoare pe care o veghează, de orice lucru mic şi insignifiant. Încearcă să ajungă la ele, iar de nu reuşeşte ,tot nu-i pasă. Merge şi mai departe în călătoria sa, chiar dacă nu ştie din voinţa cui. Niciodată nu întâlneşte greul. Trece cu uşurinţă pe lângă celelalte pietre mai mari, sau se strecoară la fel de uşor printre plantele care-i stau în cale. Dacă priveşte în urma ei observă alte vieţuitoare mai mari decât ea străduindu-se să ocolească piedicile din drum, dar ei nu-i pasă. Nu înţelege pericolele care o înconjoară, nici greutatea îngăduită de ceilalţi sau importanţa lor. Îi priveşte blazat şi inexpresiv cum se străduiesc tenace. Se duce şi mai departe calmă şi confuză, caracteristic unui mic copil. Nu-şi face griji pentru ceea ce-o aşteaptă, căci nu îi este teamă de necunoscut. Merge având capul înainte, încrezătoare. N-o interesează ce lasă în urmă, pleacă mai departe în apele şi mai adânci, fără a tatona teritoriul pe care îl parcurge.
Pe drumul lung parcurs de ea şi-a făcut mulţi prieteni atunci când curenţii se mai domoleau. O lăsau să se înţeleagă, să se împrietenească cu toate vieţuitoarele, iar când considerau că exista deja o legătură strânsă ,o purta pe mica pietricică şi mai departe. Însă ea nu băga de seamă că, de fapt, destinul încerca să o testeze pentru a vedea dacă are un suflet bun. Nici nu-şi lua la revedere, rămânând solitară.  Nimeni şi nimic nu i-ar fi putut distruge fanteziile ei pline de culori. Undeva, într-un loc lăuntric, ştia că într-o zi se va reîntâlni cu prietenii care îi lăsase în urmă şi nu credea că îi rănise cu ceva dacă nu-şi lua rămas bun. Visele şi speranţele nu puteau muri vreodată în inima ei. Din acest motiv avea un caracter foarte maleabil.
Când ajungea în apele mai adânci, simţea că devenea şi mai învolburată în acelaşi timp. Nu mai vedea nimic în jurul ei în afară de întuneric. Nu ştia ce să mai facă sau încotro să o ia. Începu să plângă cu lacrimi amare de neajutorare. Striga disperată pe rând toate numele întâlnite pe parcursul călătoriei, dar nimeni nu venea. Totul fusese lăsat în urmă şi nu credea că acea călătorie mirobolantă mai era aievea acum. Sufletul confuz şi copilăresc bâjbâia încet unde vedea cu ochii. Nu privea în jurul ei şi îi păsa doar cum să ajungă înapoi acasă. Chiar dacă în jurul ei alte suflete sufereau, ea îşi vedea de drumul către necunoscut. Simţea cum toate visele ei minunate dispăreau încet, lăsând în locul lor alte goluri imposibil de umplut. Încerca să se resemneze cu faptele care au adus-o aici, însă nu reuşea.
 Într-un moment de disperare, când considera micul suflet deznădăjduit că aici îi este sfârşitul, un înger mirific şi altruist apăru inopinat şi i se făcu milă de ea. Cu ochii mâhniţi de decepţionare o luă totuşi sub aripa sa protectoare contrar felului cum s-a purtat. Ca acei părinţi care nu ne lasă să suferim şi ne iubesc necondiţionat şi irevocabil mereu. Pietricica înspăimântată se agăţă exuberant de înger simţind că acesta îi doreşte binele şi îi mulţumea bâiguind pentru generozitatea sa.
Pe drumul de întoarcere spre casă observă că totul arăta complet diferit, deşi de fapt, nu se schimbase nimic. Întâlni toată lumea pe care lăsase în urmă, dar cu parcă alţi ochi; prietenii neajutoraţi din trecut nu îi putea înţelege acum. Considera că nu avea rost să fii supărat, însă când îi vedea trişti ştia că în urma ei lăsase o rană adâncă… o rană care nu se vindeca aşa uşor. Îl rugă pe înger să o lase să plece, căci îşi dădu seama de greşelile ei neintenţionate,şi îi mulţumi pentru efortul depus, deoarece nu dorea ca îngerul să fie nefericit doar de dragul ei. Apoi o lăsă să se întoarcă de unde e venit. Mica pietricică se duse repede la prietenii săi compătimindu-i şi cerându-şi iertare de la ei pentru ceea ce făcuse. Au înţeles suferinţa şi regretul din inima curată a ei şi au primit-o cu braţele deschise înapoi. Micul suflet vulnerabil înţelese cât de mult se luptă ceilalţi pentru fericirea ei şi că ar trebui să fie recunoscătoare pentru asta.
Copilăria este regatul unde nimeni nu moare niciodată.










Visul copilăriei

Nu m-am gândit niciodată la ea, dar ea s-a gândit la mine.
Nu mi-am dorit-o, dar am primit-o.
Nu am acceptat-o, dar nu mai aveam ce face. Era deja a mea.

O copilărie pierdută.

Totul era mult prea nedrept. Îmi lipseau toate acele lucruri juvenile de care mă bucuram în fiecare clipă. Îmi stăteau în minte clipele acelea în care priveam cu jind pe fereastra magazinului de jucării la toate acele păpuşi şi mingiuţe multicolore şi simţeam cum zâmbetul mi se întindea pe toată faţa. Doream să mai gust încă puţin din acea perioadă mirifică, însă care am pierdut-o aşa de repede încât nu sunt sigură că mi-a aparţinut vreodată. Pur şi simplu tânjeam după copilărie.

Se petrecuse exact lucrul de care m-am temut cel mai tare. Să îmi pierd copilăria.
A dispărut ca un abur. Încercam din răsputeri să mă agăţ de ea, însă îmi cădea pur şi simplu printre degete. Singurul lucru care îmi mai rămânea de făcut era să mă resemnez. Să accept ideea că totul s-a petrecut doar din cauza mea. Că ar fi trebuit să îmi ascult mama, dar nu am făcut-o. Şi acum degeaba mai regret. Nimic nu poate corija greşeala mea. Nici chiar eu.
Dar într-un fel mă bucur. Suferinţa este singurul lucru care îmi aminteşte că totul a fost aievea. Că am avut şi eu o copilărie a mea.
            Mama mereu a avut o încredere deplină în mine pe care nu am meritat-o. Nu îmi spunea când să fiu înapoi acasă, când să îmi fac temele sau cum să mă comport în societate. Doar mă îndruma sperând tenace că nu o voi dezamăgi. Aveam libertatea de e alege ce doresc să fac şi am ales. Nu lipseam niciodată de la şcoală, aveam doar note foarte bune şi nu veneam târziu acasă. Comportamentul meu era ireproşabil. Nu doream ca mama să se îngrijoreze din cauza mea, având destule probleme pe cap şi la serviciu.
            Însă inevitabilul s-a întâmplat. Am profitat prosteşte de libertatea necondiţionată pe care o aveam cândva şi am dezamăgit-o. Am făcut un lucru iremediabil. Din acest motiv ea a suferit îngrozitor de mult, îmbolnăvindu-se, iar aşa pierzându-şi şi locul de muncă. Totul a căzut pe umerii mei. După şcoală mergeam la magazinul de echipamente sportive din oraş, lucrând ca vânzătoare. A trebui să ne vindem apartamentul pentru a ne muta într-o garsonieră. Uram ceea ce îi făcusem şi că i-am îngreunat viaţa. Ea însă îmi spunea că nu regretă nici o clipă din viaţa ei şi că eu sunt cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată, dar eu tot mă uram. Nu exista dimineaţa în care să nu mă trezesc demoralizată, iar starea mea era accentuată şi de o anumită colegă. În fiecare dimineaţă îi vedeam chipul jovial cu un zâmbet inocent întipărit pe el. Şi o invidiam. Nu mi se părea corect ca viaţa ei sa fie aşa fericită, iar a mea nu. Şi nu găseam nici un motiv plauzibil pentru a crede asta, căci la urma urmei destinul ţi-l faci cu propriile mâini, aşa cum mi l-am făcut şi eu.
            Invidia s-a transformat în dispreţ, iar dispreţul în ură. Îmi făcusem un plan pentru a-i distruge odată pentru totdeauna fericirea. Deşi ea nu avea nici o legătură cu ceea ce mi se întâmplase, invidia îmi corupsese raţiunea.
            Într-o zi am întrebat-o de ce îi este ei cel mai tare teamă, iar ea mi-a răspuns sigură pe sine: „Cel mai tare mă tem de teamă”. Şi acele cuvinte mi-au rămas întipărite în minte mereu. Atunci am înţeles de fapt de ce este aşa de fericită. Avea încredere în propria persoana, acea calitate pe care eu nu o aveam, deşi mi-o doream.
            Şi am fugit.
            Am fugit departe de tot. Dacă nu puteam avea încredere în propria persoană atunci în cine să am încredere?
            Am alergat până la marginea oraşului, oprindu-mă la un lac limpede pentru a-mi mai reveni puţin. Nu ştiam când aveam să mă întorc. M-am aplecat uşor deasupra apei limpezi şi acolo am văzut. Mi-am văzut viitorul. Eram dispreţuită de toţi pentru ce îi făcusem colegei mele şi nimeni nu mai avea încredere în mine, nici chiar eu. Şi am simţit cum şiroaie de lacrimi îmi înceţoşau ochii împiedicându-mă să-mi mai înţeleg viitorul pe care îl vedeam. Însă cuvintele colegei mele mi-au răsunat imediat în minte. Mi-am îndreptat imediat umerii şi mi-am şters lacrimile pentru a as
cunde dovada că plânsesem. Apoi m-am întors acasă. 
I-am mulţumit colegei mele pentru cuvintele ei înţelepte şi a părut surprinsă de reacţia mea. Am uitat tot răul pe care doream să i-l fac. Mi-am uitat trecutul. Nu mai conta. Conta că viitorul depindea doar de mine şi că trebuia să am grijă de el.

            Nici acum nu ştiu dacă întâmplarea cu lacul a fost adevărată, dar cu siguranţa ştiu că mesajul primit de la el a fost cu un scop anume şi că aveam să îl primesc odată şi-odată.
Deşi nu mi-
am mai recăpătat niciodată acea libertate avută cândva, mi-am recăpătat încrederea de sine şi îmi este suficient.






luni, 22 noiembrie 2010

Dezertare


 "Copilăria nu se măsoară de la naştere până la o anumită vărstă la care copilăria este depăşită, iar lucrurile copilăreşti sunt date deoparte. „

(Edna St. Vincent Millay)


            „De ce?” , „Fă asta!” , „Nu mai ai timp!” , „Acum!” , „Când e gata masa?!” , „Nu îmi pasă!”
Facturi. Certuri. Contraziceri. Rate. Insomnie. Depresie. Lacrimi. Serviciu. Responsabilităţi. Ţipete.
„Cum să nu?!” , „Uite cât e ceasu!” , „Vino mai repede!” , „Spală tu vasele!”, „Îmi stai în cale!”
            Şedinţe. Procese. Cursuri. Bani. Plânsete. Indiferenţă. Contratimp. Nopţi albe. Batjocoră. Zvonuri.
            „Nu-mi place!” , „Începe şedinţa!Grăbeşte-te!” ,  „Fii mai...
            OPRIŢI-VĂ!!!
            Plec! Nu-mi mai pasă de niciunul dintre voi. Îmi pasă doar de mine acum. Să văd cum vă descurcaţi fără mine. Lăsaţi-mă în pace!

            Am tras pe cap un pulover larg, alb ca laptele şi o pereche de blugi negri. Mi-am înfoiat puţin părul scurt pentru a-i da o dezordine stilată. Am aplicat puţin anti-cearcăn. Mi-am pus un leu în buzunar. Am lăsat telefonul, cheile, actele pe pat. M-am încălţat cu nişte cizme de toamnă. Am ieşit pe uşă şi am zâmbit.
            Mă simţeam atât de liberă, mai liberă decât am fost vreodată cred. Nu mai trebuia să alerg pe scări în jos pentru că întârziam la vreo şedinţă cu părinţii sau la serviciu. Coboram lent, auzindu-se doar sunetul paşilor mei şi ecoul lor. Mâinile mi se mişcau uşor pe lângă corp, iar răsuflarea nu-mi mai era întretăiată. Am ieşit din casa scării, apoi...m-am oprit. Priveam perplex la stejarul bătrân din faţa mea. Pomul care a fost aici în copilăria mea, care a fost aici de fiecare dată când veneam extenuată seara târziu acasă, care este aici şi acum, dar pe care parcă nu l-am mai văzut de ani. Simţeam că este ceva legat de acest stejar, dar nu-mi puteam aminti ce anume...O, da! Mi-am amintit...:
„Abia aştept să împlinesc 37 de ani, Iulia! 37 este numărul nostru norocos!” îmi zise ea când aveam amândouă nouă ani şi am îngropat cutia noastră de amintiri.
„Da! O vom dezgropa în anul în care vom împlini 37 de ani. Sigur vom menţine legătura până atunci. Nimeni nu va tăia acest stejar şi niciuna nu va uita una de cealaltă!”
            Când mă gândesc că am depăşit cu mult vârsta de 37 de ani, că am uitat de cea mai bună prietenă a mea, că m-a sunat în fiecare an de ziua mea, iar eu nu ştiu când este ziua ei, că i-am zis că nu mă pot vedea cu ea de fiecare dată când m-a invitat în oraş, că am greşit atât de mult, mă simt ruşinată şi datoare faţă de prietena mea.
            Iau o lopată de la un vecin şi încep să sap. Scot cutia noastră de amintiri pe care scrie „Dacă nu ai 37 de ani, Iulia, nu deschide cutia! Ştiu că eşti tentată.” şi chicotesc puţin. Ridic capacul care se cam descompuse, căci era din plastic şi zăresc un plic mic şi verde, o monedă emisă în anul în care am alcătuit colecţia de amintiri, câteva desene de-ale mele şi o poză cu noi în care ea râdea, iar mie îmi dăduse iaurtul pe nas. M-am uitat puţin la monedă şi la desenele care acum nu-mi mai plac, apoi am desfăcut plicul. Scrisul era cam şters, dar am reuşit să înţeleg ce scrisese Ana.
Renunţă la oamenii care vor să te asuprească.
  Renunţă la amintirile nesfârşite.
  Renunţă la motivele tristeţii pe care o trăieşti.
  Renunţă la gândurile care te urmăresc exact când eşti mai fericită.
  Renunţă la cutia cu cenuşă care se aprinde la cea mai mică scânteie.
  Renunţă la întâlnirile pe malul mării.
  Renunţă la trecut. Visează .Râzi. Nu-ţi închide porţile care mai pot fi deschise...

  Dar,...nu renunţa la tine.


            Parcă am picat dintr-o-dată de pe altă planetă.
Poate nu tot ce a scris Ana atunci este valabil şi acum, dar în esenţă este adevărat.
Trebuie să mă feresc de tot ceea ce mă răneşte.
Trebuie să nu uit de momentele minunate ale vieţii mele.
Trebuie să nu mă îndepărtez de copilăria pe care încă o mai pot avea!

Ieri am ajuns mai repede de la serviciu, am ieşit cu Ana în parc, ne-am dat în leagăne, am mâncat o îngheţată şi am bărfit-o pe Kenya, care abia intrase la liceu când eu şi Ana l-am terminat - avea numai fiţe şi mofturi, iar acum …munceşte ca femeie de serviciu.
           

           
           
            

duminică, 7 noiembrie 2010

"cum pot fi eu?"

  • pot fi ca apa. sunt inodoră, insipidă, incoloră, dar ai nevoie de mine; zilnic. oricum nu poţi nega existenţa mea când ocup atât de mult spaţiu pe Pământ. cât de banală pot fi, am totuşi valoare.
  • pot fi ca o soluţie. diluată de exemplu. apa fiind dizolvantul. mă pot încălzi...solvatul se dizolvă şi mai repede. pot fierbe şi să devin tot mai concentrată! chiar pot ajunge să fiu saturată!, dar ştii ce? apa se şi poate condensa şi să devin din nou diluată. 
  • pot fi ca un material plastic termorigid. mă înmoi prin încălzire, mă deformez, dar nu mă topesc. la o reîncălzire nu mă mai înmoi, nu mă mai deformez., iar încălzită excesiv mă pot degrada. procesul este ireversibil. nu-ţi forţa nota.




  • pot fi ca o monedă. pentru unele ţări pot fi o simplă bucată de metal, iar pentru altele chiar pot avea valoare. la origine chiar sunt o bucată de metal cu formă circulară, însă depinde de cum apar în ochii fiecăruia.
  • pot fi ca un aspirator. aspir mizeria, răul; şi aspir...şi aspir...şi aspir...motorul se supraîncălzeşte, sacul se umple, apoi nu-mi mai rămâne decât să mă defectez. ai grijă.
  • pot fi ca un 9. dacă mă întorci sunt 6, iar valoarea mi se schimbă. sau ca un 8. dacă mă răstorni pot simboliza infinitul. fiecare cum mă interpretează...


A ta etc.

vineri, 5 noiembrie 2010

.adevăr;

"Viaţa e aiurea şi apoi mori. Mda, aş vrea eu să fiu aşa norocos."
(Zori de zi - Stephenie Meyer)





Viaţa e nasoală.
            Orice ai face, va fi irelevant.
            Orice zâmbet pe care reuşeşti să-l arăţi celorlalţi, nu va mai conta. Vei uita persoana căreia i-ai zâmbit, motivul şi data. Vei uita totul odată si-odată, aşa că nu are rost să faci nimic în viaţă, însă totuşi faci ceva.
            Îţi întemeiezi o familie, pentru ce? Pentru a plânge la căpătâiul unui membru când va muri? Sau a-ţi risca toată viaţa de rahat pe care o duci?
            Îţi iei o meserie din care poţi profita destul de bine, cu ce scop? Pentru a avea o pensie cât mai mare, iar atunci când vei avea o boală incurabilă, niciun ban pe care l-ai câştigat în viaţa ta nu te va mai ajuta.
            Te poţi naşte cu toate virtuţiile din lume. Degeaba. Poţi fi cea mai prietenoasă persoană pe care o cunoşti, ceilalţi te vor călca în picioare. Poţi fi mai frumos decăt orice zeu pe care l-ai văzut în cărţi, lumea te va batjocori din invidie.
            Deci, oricum ai lua-o, viaţa e nasoală.
            Aşa că m-am gândit să am o viaţă de care lumea de cea mai înaltă speţă, cu familii, meserii, şi un loc important în societate zic că este naşpa. Eu nu o vad chiar aşa. Singurul lucru pe care mi-l risc este viaţa, la care şi aşa nu ţin prea mult. E doar o perioadă nasoală pe care încerci să o faci cât de cât mai uşoară şi interesantă, desi degeaba.


Noi suntem într-o petrecere pe trecere pe lume.


M-am gândit să nu-mi pese de tine. Şă nu mă intereseze ce ai de comentat la adresa mea. Să fac ce vreau eu. Să urmez regulile proprii. Să te uit. Să vă uit. 
Şi-am reuşit. Ciudă?

joi, 4 noiembrie 2010

Eternitate

          Ajunsesem la limită. Nu puteam îndura să mai continue. Ei nu mai aveau nici o importanţă;nu mai existau deloc petru mine. Am înfruntat moartea de atâtea ori,scăpasem de ea de nenumărate ori însă nu mă va putea evita acum . Întâlnirea dintre mine şi ea era iminentă, iar ea ştia asta într-un fel sau altul. Când ne vom înfăţişa una alteia cineva va fi nevoit să piardă– ştiam că nu voi supravieţui, dar trebuia să încerc pentru celelalte persoane cărora le eram datore cu viaţa mea şi iubire. Trebuia să lupt chiar dacă ştiam că nu voi fi îndeajuns de puternică,iar dacă voi pierde nu ştiu cum vor avea ei destulă voinţă în cât să mă uite definitiv. Acest gând era oribil.
          Însă era şi posibilitatea să rezist bătăliei dacă doream acest lucru cu adevărat şi aveam destulă putere interioară. Oare vroiam să fac asta…să câştig în faţa morţii ? Iar în cazul în care voi birui ştiam de faptul că va fi imposibil să uit acele persoane pentru care îmi dădeam o parte din viaţa mea sufletească, căci nu doream să îi rănesc pe ceilalţi pentru că îi iubeam mult prea mult. Îmi voi aminti de ele tot restul eternităţii mele de viaţă,dacă voi continua să trăiesc din punct de vedere fizic. Era posibil să trec mai departe peste această îngrozitoare întâmplare cu ajutorul sprijinului celorlalţi - făceam asta pentru celelalte persoane importante şi îndrăgite de mine.
          Voi avea oare atâta putere? Voi birui moartea sau aveam să merg de bună voie la ea? Dacă voi câştiga lupta, durerea mă va măcina încet cu orice ocazie.
  



                                                                                                                                

vineri, 15 octombrie 2010

Începutul sfârşitului

Închid ochii si-mi apare în minte privirea lui negră şi adâncă la fel ca cerul nopţii. Simţeam cum corpul îmi tremură şi mai simţeam o transpiraţie rece pe gât, iar cu toate acestea nu doream să deschid ochii. Nu-mi pasă dacă sufăr, atâta timp cât îi pot vedea ochii care-i iubesc atât de mult.
Îmi dau seama cum ceva se rupea în sufletul meu, defapt...mi se rupea chiar sufletul.
Îmi dau seama că nu o să-i mai simt niciodată parfumul.
Îmi dau seamă că nu mai pot trăi fără el.
Îmi dau seama cum cineva îmi pune blând mâna pe umăr...Privesc în jur şi-mi amintesc că sunt în ultima oră de şcoală şi nu mai pot rezista până se termină. Profesoara mă priveşte tacit şi înţelegător şi mă întreabă şoptit la ureche dacă doresc să merg acasă. Nu pot rosti nimic şi mă uit la ceasul de pe perete. Este trecut de 17.30 însă nu mai puteam rezista până să se termine ora. Privesc apoi pierdută pe geam, si-mi văd reflecţia care nu credeam că o să o văd vreodată. Ochii îmi erau roşii, pielea îmi era mai palidă ca de obicei, lacrimile-mi şiroiau cu repeziciune pe obraji. Îmi aplec uşor capul şi-mi strâng lucrurile de pe bancă. O asigur pe profesoară că pot să merg şi singură până acasă, ies din clasă şi nu mai privesc înapoi...
Iesind din şcoală, o rafală puternică şi rece îmi biciueşte faţa îngheţându-mi lacrimile. Dar apar altele, altele...şi altele...
Corpul îmi cedează...picioarele mi se înmoaie...sufeltul mi se sfărâmă...cad în stratul gros de zăpadă...

" Tu chiar ai de gând să stai acolo? Vei face un şoc hipotermic."
Ridic privirea spre el, chicotesc şi-l trag şi pe el lângă mine.
" Atunci ce-ar fi să-mi ţii de cald? " îl întreb intinsă lângă el pe pătura pufoasă de nea. Ne ţineam îmbrăţişaţi, iar în ciuda multidunii de veşminte cu care eram îmbrăcată, îi simţeam căldura trupului. Îi simţeam parfumul. Zăpada i se topea în păr, lipindu-i şuviţe de păr de faţă. Feţele ne erau aşa apropiate încât aburii respiraţiilor noastre se contopeau. În ochi nu i se citea decât simpla fericire inefabilă de a fi aici cu mine. Ne ridicăm în genunchi, eu îmi aşez faţa pe pieptul lui, iar el bărbia pe creştetul capului meu.
" Te voi iubi mereu"


Inopinat mă opresc din plâns. Mă simt pustiită, lipsită de sentimente. Îmi las ghiozdanul pe jos şi intru impasibilă în şcoală. Urc scările până la ultimul etaj, iar de acolo urc pe scara de incendiu până pe acoperiş. Privesc lumea mizeră în care trăiesc, lumea care mi l-a luat, lumea care mi-a răpit fericirea şi mă apropii tot mai mult de marginea acoperişului până ajung la limită. Privesc în jos.

Şi eu te voi iubi veşnic. Vin.

Am căzut recunoscătoare că suferinţa a luat sfârşit...

Persoane interesate