Nu cred că puteam fi mai fericită decât în acest moment. Tot ceea ce mi-am dorit vreodată era chiar aici, lângă mine: fericirea. L-am mai privit încă o dată pentru a mă asigura că era aievea. Părea că este, dar pentru a fi şi mai sigură, m-am ciupit.

-           De ce ai făcut asta?, m-a întrebat cu compasiune mângâindu-mi cu blândeţe porţiunea ciupită a antebraţului.

            Nu puteam rosti niciun cuvânt. Îmi era frică. Mă temeam că simpla adiere a aerului ce mi-ar ieşi din plămâni l-ar fi putut face să dispară ca o nălucă. Doar am ridicat timid degetele tremurânde şi i-am atins chipul angelic. Părul de un blond deschis şi puţin ondulat aproape că îi ajungea la umerii laţi la fel ca şi mandibula. Buzele-i erau bine definite, iar zâmbetul, O, Doamne! mă făcea, dacă poate fii posibil, să-l iubesc şi mai mult! Bărbia avea o mică gropiţă asemenea celor care i se formau în obraji când îmi zâmbea. Ochii i-am lăsat la urmă de temerea că mi-aş fi putut pierde orice dram de raţiune şi nu m-aş mai fi putut concentra la tot ce mă înconjoară. Erau candizi şi verzi cu irizaţii căprui şi mă pironeau. Mă făceau să mă simt ca şi centrul de greutate al vieţii lui. Mă făceau să mă simt iubită, iar asta era tot ce conta.

-                     Dumnezeule, eşti real, Mihai!, am exclamat fără pic de emfază, cu toată sinceritatea.

-                     Normal că sunt. Dacă nu aş fi fost, nu m-aş mai fi aflat lângă tine.

-                     Credeam că visez.

-                     Draga mea, meriţi mai mult decât un vis!

Nimeni şi nimic nu mi-ar fi putut distruge acest univers paradiziac.

            M-am trezit, ca în fiecare dimineaţă, automat la ora 6. Celestin încă dormea. M-am coborât din pat în cea mai mare linişte pentru a nu-l trezi. Mi-am pus un halat alb-ivoriu peste umeri şi m-am dus în bucătăria în care Celestin investise sute de euro. M-am aşezat pe un scaun tapiţat cu o piele stacojie şi-am zâmbit absentă.

            Mă făcea fericită. Ţineam la el. De fapt, cine nu ar fi putut fi fericit cu un bărbat ca el? Înalt, manierat, bine făcut, sincer - nu cine ştie ce filifizon amărât, serios şi cu un simţ al unorului dezvoltat. Şi el mă iubea. Nu cred să fi fost zi în care să mă fi neglijat, orice necaz ar fi avut la serviciu sau oriunde în altă parte. Venea uneori acasă cu un imens buchet de trandafiri roşii pe care dădea sume enorme de bani. Dar pentru el asta nu cred că avea relevanţă. Pentu el, eu eram importantă. Fericirea mea era importantă. N-am vărsat o lacrimă niciodată pentru el şi nu cred că o voi face vreodată, oricare ar fi motivul pentru care ar trebui să o fac.

            L-am cunoscut acum vreo şapte ani de la o prietenă veche care îi este soră. Multă vreme am fost prieteni, dar cu timpul ne-am gândit că suntem oameni în toată firea şi nu am da bine pentru ceilalţi învârtindu-ne în jurul cozii, aşa că m-am mutat la el acum un an şi ceva. Eu sunt destul de fericită în postura asta, dar el pare că vrea mai mult.

            -           Bună dimineaţa!, m-a salutat din cadrul uşii.

            -           Hei! Cum ai dormit? O cafea?

            -           Te rog să te grăbeşti, avem multă treabă azi.

            -           Poftim? Ce treabă?, am întrebat uimită.

            -           Îmbracă-te cu cea mai frumoasă rochie şi ne vedem la maşină în jumătate de oră şi să nu citeşti ziarul de azi!, m-a anunţat peste umăr în timp ce ieşea pe uşă.

            Supusă şi confuză, l-am ascultat.

            M-am îmbrăcat cu o rochie bordo şi o pereche de sandale negre. Un machiaj decent şi-am ieşit în grabă pe uşă.

            -           Se căsătoreşte cineva?, l-am întrebat în timp ce dădea în marşarier.

            -           Probabil.

            Am încetat să mai pun întrebări realizând că nu aveam să obţin nimic de la el. Tot drumul l-am privit si vedeam şi simţeam că radia de fericire. În ochi i se citea triumful, iar colţurile buzelor tremurau încercând să stea coborâte contrar emoţiilor lui Celestin. După câteva minute şi-a parcat Passatul în faţa unei biserici. Am coborât grăbiţi, iar când am intrat am fost stupefiată să văd ce cortegiu imens era. În spate erau câteva scaune libere, dar el m-a tras de mână cât mai în faţă.

-                     Stai!, i-am spus. Nu putem merge în faţă chiar aşa. Nici nu cred că avem invitaţie.

-                     Nici nu ne trebuie!

-                     Cum să nu ne trebuiască?!, am întrebat consternată.

În timp ce treceam printre printre scaune, foşnetul şi murmurul oamenilor am aruncat o ocheadă spre poala unei doamne în care se afla un ziar: ASTĂZI SE VA ÎNSURA FAIMOSUL BURLAC CELESTIN ANDREI CU MINUNATA MIHAELA STAN! suna editorialul.

Ce face? Ce fac? Ce facem?! Ne căsătorim?!

Nu puteam auzi ce-i spunea preotul lui Celestin. Nu mai puteam auzi nimic. Singurul lucru la care mă puteam gândi erau ochii verzi cu irizaţii căprui...

Şi-atunci l-am văzut în sală. Era el. Era chiar el! Era Mihai! Arăta la fel cum mi-l aminteam, poate vreo două cute de expresie pe frunte, nimic mai mult. Numai că nu puteam citi nimic pe faţa lui, era inexpresivă. Nici tristeţe, nici mâhnire, nici dezamăgire, nici suferinţă, nici bucurie. Dar ştiam că simţea ceva. Trebuia să simtă ceva, numai că era aşa de uimit de articolul din ziar încât nicio mină nu i-ar fi putut descrie sufletul.

Şi ce dacă era aici? Nu ar trebui să-mi pese aşa cum nici lui nu i-a păsat de mine. Ar trebui să-l fac să sufere înzecit cât m-a făcut el pe mine. Toată fericirea aceea minunată pe care o simţeam alături de el nu era altceva decât o mare cacealma. M-a făcut să mă simt cea mai importantă persoană de pe planetă doar ca mai târziu să mă consider ultimul om. Nu-mi vine să cred că mama lui era verişoară cu bunicul meu şi fiind conştientă că el îmi lăsase o imensă moştenire l-a pus pe Mihai să se apropie de mine în speranţa că va pune mâna pe ceva bani! Nu-mi vine să cred că el a acceptat şi s-a folosit de mine ca de o cârpă! A fost atât de egoist încât nici nu cred că voi mai cunoaşte vreodată o persoană atât de plină de sine ca şi el. Merit mai mult! Merit pe cineva care să mă iubească, să mă respecte, să aibă grijă de mine, să mă sfătuiască, să-mi fie fidel. Cineva ca Celestin! Dacă aş spune acum „da” totul ar fi perfect. Aş duce o viaţă perfectă, cu un bărbat pe care-l îndrăgesc, respect, simpatizez, apreciez...

Nu sunt mitomană. Mereu am fost sfătuită să nu încerc să par ceea ce nu sunt pentru că voi avea de suferit. Nu aş putea trăi întreaga viaţă negând cu vehemenţă adevărul pur. Mi-aş rata tot viitorul în cazul în care mi-aş reprima sentimentele pline de candoare. Doar Celestin mă iubeşte, eu în schimb sunt intransigentă când vine vorba de sentimente...”Meriţi mai mult decât un vis!”, mi se reietera în minte iar şi iar...Aşa e, merit mai mult decât un vis în care am senzaţia că iubesc, aşa că, cu lacrimi în ochi, am rostit cu hotărâre şi încredere când am fost întrebată dacă îi jur iubire veşnică.

-           Nu!